Ne daţi sau nu ne daţi (sacoşe)?

Ştiu – ţara arde şi baba se piaptănă – dar chiar nu reuşesc să empatitez cu nemulţumirile unora, oricât de mult m-aş chinui. Aşadar, în timp ce unii îşi bat capul cu “frustrările” şi “necazurile” pe care le place să şi le imagineze, eu prefer să mă concentrez asupra unui lucru mult mai plăcut şi în acelaşi timp, destul de util.

Nu am putut să nu observ de cele câteva luni în care bântui prin Bucureşti, de când m-am întors pe meleagurile noastre, că există aici o piaţă deschisă pentru sacose. Nu mă refer la sacoşele simple, clasice, fără nimic special, ci la acel gen de sacoşe pe care le pui deoparte în dulap, le păstrezi cu grijă şi nu pui orice în ele, de frică să nu le strici/pătezi/rupi/etc.

Este vorba despre piaţa de sex feminin care, din plăcerea pentru frumos, deosebit, artistic (că doar e în genele noastre încă de la naştere), tinde să recicleze orice sacoşică de hârtie care pare mai frumoasă, mai colorată, mai specială. Multe dintre aceste sacoşe sunt folosite pentru a purta diverse alte lucruşoare care nu mai încap în poşetă sau chiar dacă ar încăpea, nu ar arăta prea frumos să avem o poşetă atât de burduşită.

Şi, credeţi-mă, avem nenumărat de multe astfel de lucruşoare şi chiar şi în cazul extrem de absurd în care nu am avea unul pe moment, cu puţină imaginaţie şi intuiţie tipic feminine, am reuşi să găsim aproape mereu ceva de pus în astfel de sacoşele frumoase.

Şi atunci, totuşi, de ce nu se foloseşte nimeni de această oportunitate absolut evidentă? Uneori (de fapt de cele mai multe ori) mă simt ca în acea poveste în care doi oameni de vânzări sunt trimişi de către un comerciant de papuci să analizeze piaţa din Africa – unul dintre ei se întoarce repede, fără să stea prea mult pe gânduri, zicând “Nu există piaţă, aici nimeni nu poartă papuci!”, pe când cel de-al doilea se întoarce cu zâmbetul pe buze şi pus pe treburi măreţe, spunând “Repede, trimiteţi-mi un camion cu papuci! E o piaţă extraordinară: aici nimeni nu vinde încă papuci!”.

Poate n-oi vedea eu bine lucrurile, dar eu una dacă aş avea un magazin – fie el un supermarket, un magazin de încălţări, de haine, de cosmetice sau de orice altceva – aş profita la maxim de această oportunitate. M-aş apuca, dom’le, să fac nişte sacoşe rezistente, dintr-un material care să permită reutilizarea lor pe termen cât mai lung, le-aş aranja frumos, aşa încât să determine orice iubitoare de frumos să le folosească pe post de poşetă sau pe lângă poşeta “de bază”.

Personal, nu eram atât de pasionată de sacoşe şi nu obişnuiam să refolosesc sacoşele mai frumoase pe care le primeam de la diverse magazine. Cu toate astea, în momentul în care am ajuns în Franţa şi a început să se arunce în mine cu sacoşe care de care mai frumoase, am devenit instantaneu mare fan al lor şi mai am şi acum câteva la care nu aş renunţa nici în ruptul capului. Câteva sunt chiar de la supermarketuri şi nu ies prea mult in evidenţă, dar sunt colorate şi create dintr-un material rezistent, ceea ce le face utile pentru cumpărături – mult mai utile decât cele clasice, de plastic, care nu pot suporta greutăţi prea mari.

De sacoşele mai deosebite, de la Yves Rocher sau de la Penny’s nici nu mai pomenesc – ele ar fi oricum pe lista “ce-aş lua din casă înainte de-a o lua la fugă în cazul unui incendiu”. Trebuie să recunosc că francezii sunt cei mai pricepuţi la aşa ceva din câte am observat până acum – deh, fire de artişti, ce vreţi? – însă chiar şi în Anglia şi Irlanda am observat că pe oameni îi duce cât de cât capul (chiar dacă duc lipsa talentului) şi profită de această piaţă – de fiecare dată când mă apropiam de casa de la Penny’s pentru a plăti, stăteam la coadă şi mă uitam, fără să vreau, în stânga şi-n dreapta şi era, ce-i drept, foarte greu să nu remarci noile modele de sacoşe apărute.

Nu costau niciodată mult, însă, fără să-ţi dai seama, aduceai un profit în plus magazinului în cauză. Un bărbat cu siguranţă nu ar fi avut nicio reacţie, dar pot să pariez că peste 70% dintre femeile care treceau pe la casă îşi luau şi o sacoşă. Şi din cate 1 sau 2 euro de persoană, uite aşa îşi adunau oamenii un ban în plus. Ca să nu mai spun de faptul că se generează şi loialitate din partea clientului în acest mod.

Aşadar, dragi deţinători de magazine de orice fel, chiar nu vedeţi că murim după sacoşe? Daţi-ne dom’le şi nouă una, două sacoşele frumos colorate măcar din când în când! Nu de alta, dar chiar promitem să le cumpărăm si să revenim în mod constant!

Mulţumim anticipat!

Poftiţi şi o micuţă şi drăguţă sursă de insipiraţie, special de la mine:

Sursa foto: ibtimes.com

Să muncim cu spor!

Văd tot mai des în jurul meu oameni care se chinuie din greu să se ducă la muncă, îşi fac apariţia prin mijloacele de transport în comun care-i aduc la locul de muncă, lipsiţi de chef şi de motivaţie, ferm convinşi că nu ar trebui să facă asta, dar lipsa banilor nu le dă de ales. Tot aceleaşi persone caută orice ocazie să-şi ia o zi, două libere, se plâng atunci când au prea mult de lucru, pentru că “cineva se foloseşte de ei”, iar atunci când nu au mai nimic de făcut, pentru că jobul pe care-l au e sub valoarea lor. Şi lista ar putea continua.

De fiecare dată ei se uită strâmb şi suspicios la mine cand mă îndrept cu zambetul pe buze şi plină de energie spre servici, chiar şi de zilele naţionale libere – nu pentru că n-aş putea să-mi iau liber, ci pentru că prefer să merg la muncă. Mă analizează din cap pană-n picioare, se uită atent la hainele mele, la încălţări. După îndelungi analize constată că nu sunt nici eu bogată şi că nu am o viaţă cu mult diferită de-a lor – până la un loc – doar că eu aleg să fiu fericită şi încep să devină şi mai suspiciosi: oare de ce?

De dincolo de baricadă şi eu stau şi mă gandesc: oare ce e-n neregulă cu ei? Şi uneori ajung să mă simt chiar sărită de pe fix atunci când îndrăznesc să fiu multumită cu viaţa mea aşa cum e. Pentru că se pare că e interzis să fii aşa! Şi atunci mă asez pe primul scaun liber pe care-l găsesc şi mă molipsesc partial, pentru scurt timp, de depresia generală care domină locul.

Bineînţeles că eu revin la viaţa mea de zi cu zi. La fel şi ei. Eu continui să fiu fericită, iar ei … să-şi inventeze motive de supărare. Dar ceva se întamplă, totuşi – nu mă pot abţine să-mi pun întrebări: de ce se întamplă aşa ceva? De ce aici mai mult decât în alte părţi ale lumii pe unde-am mai hoinărit? Să fie, într-adevăr, din cauza nivelului de trai? Nu e, că şi eu am acelaşi salariu ca mulţi dintre cei care se plâng că nu caştigă îndeajuns, însă eu sunt mulţumită. Să fie din cauza guvernului care ne trage în ţeapă? Nu e, că nici eu nu  sunt ignorantă – şi eu cunosc problemele şi trăiesc în aceeaşi ţară şi totuşi, am ales să mă întorc în Romania în loc să caştig mult mai mult altundeva. Şi atunci, totuşi, de ce eu pot fi multumită cu puţinul pe care-l am şi nu mi se pare puţin, nedrept sau nelalocul lui? Şi de ce ei îşi crează continuu motive de supărare?

Iată de ce – din două motive principale: criza pe plan profesional prin care trece ţara (nu, nu e nici o criza economică, haideţi să fim serioşi!) şi sistemul greşit de credinţe. Despre ce îndrug? Să le luăm pe rand!

Când spun criză mă refer la o schimbare bruscă, ce are loc fără să anunţe şi fără să ne pregătească. Repede, abrupt şi fără nimeni care să cunoască mai multe despre noua … “stare de fapte”. Printr-o schimbare asemănătoare au trecut Statele Unite ale Americii în 1930, precum şi ţările europene puţin mai tarziu, atunci când s-au confruntat cu o evoluţie grabită pe plan tehnologic. Maşinile s-au inventat, oamenii s-au concediat, o întreagă criză s-a iscat! Lumea a fost nevoită să se specializeze, fie pe alt domeniu, fie şi mai în amănunt pe domeniul pe care lucra înainte de-a fi înlocuită de maşini. S-a trecut pană la urmă de acea criză şi oamenii au locuri de muncă în continuare.

În prezent, o altă criză ne-a izbit: după ani buni în care am fost repartizaţi, imediat după finalizarea studiilor, în funcţie de medie şi de meritele şcolare, către un loc de muncă mai mult sau mai puţin bun, ceva s-a schimbat undeva! Nimeni nu ştie despre ce este vorba, pentru că toţi cei rămaşi în viaţă şi care ne-ar putea îndruma au prins perioada de dinainte de criză, când se făceau repartizări! Bunica n-o să înţeleagă niciodată de ce eu, deşi mi-am terminat facultatea, am două diplome de licenţă şi un masterat, experienţă internaţională caştigată prin nenumărate stagii şi voluntariat (nu ştie nici ce sunt alea, oricum), nu am un loc de muncă perfect (după cum şi-l imaginează ea), stabil, sigur, pe domeniul meu şi de la care nu voi pleca până la adânci bătraneţi! Nici nu trebuie să-nţeleagă!

Dar, din nefericire, noi – cei care încă ocupăm forţa de muncă a societăţii – trebuie să ştim şi dacă nu ştim încă, să aflăm cumva! Da, într-adevar, pare dificil: nimeni nu ne-a prevenit, nu vine nimeni să ne explice cum şi ce ar trebui sa facem, nu vine preşedintele la TV să ne vorbească despre asta, nu ne ajută nimeni! Pentru că nici nu ţine de datoria lor – visatul ăsta la un salvator care va veni şi ne va rezolva problemele (fie că e o persoană, fie că e o întâmplare: plecatul din ţară, caştigatul la loto, etc.) nu duce la nimic bun! De ce? Pentru că ne răpeşte adevărata noastră putere de control asupra propriei noastre situaţii!

Da, trăim într-o lume în care multe lucruri s-au schimbat pe plan professional şi multă lume încă nu ştie, nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă. Nu se mai poate să mergem la şcoală şi apoi să venim acasă, pentru a ne face temele, a ne juca, a face cumpărături pentru mama, a ne uita la TV şi a dormi! Nu mai putem să trecem şi prin liceu şi prin facultate în acelasi mod – fiind ceea ce consideră parinţii noştri că trebuie să fie nişte “copii”: persone care învaţă, fac teme, iau note bune (sau nu), se joacă, ies cu prietenii, mănancă, se uită la TV şi cam atât! Nu putem, pentru că nici nu este sănătos pentru noi şi pentru că atunci când vom termina facultatea nimeni nu ne va angaja – şi nu pentru că sunt ei nişte răi şi nişte absurzi, ci pe bună dreptate! Nici eu n-aş angaja pe cineva care ştie doar ce a-nvăţat la şcoală!

Concluzia: trebuie să facem voluntariat, trebuie să participăm la concursuri, trebuie să ne implicăm în proiecte fără să ne invite cineva, trebuie să facem stagii, trebuie să plecăm în şcoli de vară, trebuie sa facem schimburi de experienţă, trebuie să muncim în vacanţele de vară, nu să luăm o pauză maaare de la ... tot, trebuie să fim activi! Şi asta cu riscul de-a ne contra părinţii, bunicii sau alte rude, care ne vor sfătui, eventual, să stăm acasă că “o să avem noi timp destul să muncim tot restul vieţii”.

Cum acest prim pas nu este trecut cu brio – nu doar de cei mai intelectuali din fire, ci până şi de cei mai simpli oameni ai societăţii – şi atât timp cât încă o să mai aud mame care se plâng că nu-şi găsesc copiii lor servici după facultate sau studenţi care intră-n depresie pentru că sunt refuzati la interviuri, NORMAL că această problemă nu va fi rezolvată! Soluţiile sunt simple, problemele … le facem noi cât de complicate (sau nu) vrem!

Trecând mai departe, cea de-a doua piedică în calea fericirii noastre profesionale este cea legată de sistemul nostru de credinţe, idei, gânduri ş.a.m.d. E drept că o mare parte dintre ele se trag şi din problema cu numărul 1: nu eram pregătiţi pentru o schimbare bruscă, drept urmare: trăim cu idei conforme cu stilul de viaţă tipic epocii anterioare, cu toate că am ieşit din acea epocă. Idei precum: copiii trebuie să se joace şi nu să muncească, noi nu trebuie să muncim pe gratis – adică să facem voluntariat – pentru că merităm mai mult, noi nu trebuie să ne implicăm în proiecte şi stagii de practică – pentru că nu ştim oricum ce sunt alea şi nimeni nu ne plăteşte pentru simţul nostru caritabil – şi multe altele, sunt toate idei care nu fac decât să ne modifice sistemul de credinte ... în rău.

Vorba aia – nu există adevărat şi fals, există doar ce vrem noi – aşa că, dacă crezi cu tărie în ceva, acel ceva devine adevărat pentru tine. Dacă tu chiar crezi că nu trebuie să munceşti deloc pană ajungi la vârsta de 25 de ani sau ceva asemănător şi până-ti termini studiile (pentru că altfel îti afectezi şcoala), bineînţeles că începe să devină adevărat … însă doar pentru tine! Te-ai întrebat vreodată cum fac acei “super-eroi” care au note bune la facultate şi totuşi lucrează full-time în acelaşi timp?

Oamenii au fost concepuţi, printre altele, şi ca să muncească – pare greu de crezut, în societatea noastră, dar a munci este unul dintre scopurile noastre primare ca fiinţe umane şi una dintre activităţile fără de care ne-am simţi trişti, neîmpliniţi, neîncrezători în propriile forte. Dacă suntem făcuţi să credem sau credem de bună voie că nu trebuie să muncim până nu ne terminam studiile, ceea ce ajungem să simţim, ca entităţi umane, este faptul că ne este interzis să muncim. Efectul – discriminare, frustrare, depresie. O persoană care a fost discriminată pentru 25 de ani, transmiţându-i-se semnale conform cărora nu are dreptul de-a munci, nu poate peste noapte, să se ducă la interviuri, să-şi găsească un loc de muncă şi să-l păstreze până la adanci bătraneţi. Pentru că, evident, ea încă crede că nu are voie să muncească şi simte că face ceva neconform cu firea dacă-şi găseşte un loc de muncă. Bineînţeles, nimeni nu are astfel de idei în partea conştientă a creierului său şi nu le va împărtăşi familiei sau prietenilor, pentru că nici nu le va conştientiza. Însă aceste idei există, din păcate, în subconştientul creierului său şi … îşi fac efectul!

Pe lângă astfel de idei provenite de la prima noastră problemă, mai avem şi câteva în plus (cadou): cum că noi nu ar trebui de fapt să muncim dacă am avea bani grămadă, dacă am câstiga la loto sau dacă ne-ar veni o idee grozavă de afaceri şi-am deveni şefi totul s-ar schimba, dacă am pleca în altă ţară totul ar fi mai bine. Primele două, e drept, sunt alimentate de falsele noastre valori – cand vezi o sumedeniile de puştoaice fără minte care ajung celebre şi bogate peste noapte şi ocupă primele pagini ale ziarelor, normal că-ncepi să crezi că de fapt nu ar trebui să muncim, ci să ne obţinem banii în moduri bizare, pe nedrept. Cea din urmă idee e alimentată mai ales de lipsa noastră de informare, de tendinţa noastră de-a critica ce-i al nostru şi de-a ne dori ce-i al vecinului, dar şi de minciunile aduse în ţară de cei care-au plecat şi nu spun tot adevărul.

Să fie clar: noi de muncit tot ar trebui să muncim şi dacă am câştiga la loto suficient cât să fim regi până la sfarşitul vieţii! Nu pentru că ne-ar obliga cineva, ci pentru că altfel am fi la fel de distruşi psihic şi de lipsiţi de încredere în propria noastră persoană precum sunt „vedetele” pe care le vedeţi voi la TV. Da, da, ele! Cele care par deosebit de sigure pe ele! Un secret: cineva care are încredere în propria persoană, nu se bazează pe factori externi pentru a-şi determina fericirea: aspectul fizic, publicitatea la TV, mărimea bustului, noua achiziţie (bărbat sau femeie, maşină, apartament, casă, etc.). Fără posibilitatea de-a munci “pe bune” nu suntem fericiţi, împliniţi şi mai ales … sănătoşi din punct de vedere psihic! Şi să mai fie încă ceva clar: nu se întamplă nici o minune în momentul în care ai sărit peste graniţa dintre două ţări! Peste tot, situaţia personală şi profesională a unui individ depinde de felul în care gândeşte şi de setul de credinţe după care se ghidează în viaţă!

Concluzia: nici eu nu trăiesc în alta ţară, nu sunt vedetă TV, nu mi-am pus silicoane, nu arăt la Sânziana (şi nici nu vreau), nu am un salariul mai mare decât al vostru, dar sunt mulţumită aşa! Pentru că-mi place şi nu văd ce m-ar deranja! Sunt şi eu creativă, dar prefer să-mi folosesc imaginaţia în scopuri pozitive, nu pentru a-mi crea motive de supărare şi a-mi face singură viaţa un calvar!

Mult success în viaţa voastră personală şi profesională vă doresc!

Sursa foto: saidaonline.com

Ce-ar fi fost dacă…

Pe principiul una caldă, una rece (a se citi “un post serios, unul jucăuş”) şi pentru că nu pot rezista provocărilor la creativitate, am să continui leapşa pornită de Adi şi-o să vă spun ce-ar fi fost dacă…

Dacă luna ar fi fost mai aproape şi aş fi putut-o lua în braţe când mă simt singură, dacă soarele ar fi strălucit de oricâte ori vreau eu şi în orice loc din lume unde mă aflu, dacă ninsoarea ar fi venit atunci când mă simt eu pregatită s-o primesc. Dar mai exact, dacă aş fi putut să fac în viaţa asta atât de multe câte pot să-mi imaginez.

Cum, însă, nu le putem face chiar pe toate, am avut grijă să-mi aleg o carieră care ştiu sigur că mă va mulţumi până la adânci bătraneţi şi nu-mi va aduce prea multe nemulţumiri (cu părţi negative vine, oricum, fiecare drum pe care îl alegem).

Dar pentru că-mi permit să visez şi pentru că .. am cu ce, dom’le, am să mă retrag astâzi pentru o clipă din lumea grijilor şi problemelor de zi cu zi şi o să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aş fi o ales una dintre celelalte căi.

Aşadar, păstrând idea originală a unei alte Raluci, într-o viaţă viitoare poate am să testez cum e să fii:

1. Vânzătoare. Când eram mică voiam să mă fac vânzătoare! Da, spre oroarea părinţilor şi mai      ales a mamei, care are prostul obicei de-a lua în serios mai tot ce spun eu! Acum am mai crescut şi înţeleg că aprecierea pe care o aveam faţă de vânzătoarele de carti şi jucării de la tarabele din centru era doar un mod simplu şi simplificat în care putea simţi un copil că-i place să vândă! Şi în prezent îmi place să vând, doar că nu direct, ci prin Publicitate, Relaţii Publice, Comunicare, Negociere şi tot tacâmul. Iar dacă e să-mi imaginez cum aş fi fost ca vânzătoare, cred ca aş fi putut să-mi deschid cu succes un butic propriu sau chiar ceva mai mărişor, unde să fiu mai mult decat un simplu proprietar, ci chiar şi vânzătoarea care intră în contact direct cu clienţii! Şi cred că aş fi avut rezultate deosebite şi abilităţile mele de negociere şi comunicare ar fi ieşit la iveală şi-ar fi înflorit!
2. Psiholog. În şcoala generală deja începusem să-nteleg că pasiunea mea pentru vânzări se trăgea dintr-o pasiune pentru oameni şi dintr-o dorinţă nebunească de-a înţelege felul în care gândesc şi ce-i face, printre altele, să cumpere. Şi pentru că-mi plăcea să aflu cât mai multe despre felul în care funcţionează mintea umană, începusem să mă gândesc la modalităţi în care aş putea fi de folos – aşa s-a întâmplat că a devenit aproape evident faptul că trebuia să devin psiholog. De-a lungul timpului, făcând comunicare, am învăţat multe care ţin nebănuit de mult de psihologie şi-mi place în continuare să citesc cărţi pe acest domeniu. Iar dacă aş fi devenit, într-adevăr, psiholog, cred că m-aş fi specializat pe neuro-psihologie şi aş fi intrat zilnic în contact cu oameni care de care mai duşi cu pluta, ca şi mine de altfel şi ne-am fi ajutat unii pe ceilalţi. Cred că i-aş fi ajutat mult, dar m-ar fi ajutat şi ei pe mine să aflu multe şi interesante, despre care aş fi scris mai apoi cărţi şi poate aş fi ajuns, într-o zi, măcar la jumătate din nivelul Aurei Liiceanu.
3. Decorator interior. Când eram deja prin liceu, începusem să am idei ceva mai complexe în ceea ce priveşte viitorul meu profesional. Şi pentru că eram la mate-info la liceu şi-mi plăcea matematica, m-am gândit că n-ar fi rău să-mbin priceperea la mate cu spiritul artistic şi să transform casele în locuinţe. Dacă aş fi dus până la capăt acest vis, sunt sigură c-aş fi învăţat nespus de multe şi-aş fi ajuns să fiu foarte mândră de mine. Probabil c-aş fi reuşit să-i fac pe mulţi să se simtă acasă acolo unde vedeau până nu demult doar o simplă construcţie şi mai mult ca sigur mi-aş fi făcut planurile pentru decorarea propriei mele case, care ar fi ieşit ca la carte. Eu încă simt că nu mi-am pierdut aptitudinile de decorator interior, aşa că mai probabil că tot eu mă voi ocupa de decorarea casei mele, atunci când va fi cazul!
4. Jurnalistă. Am dat la Facultatea de Jurnalism, în mare, pentru că-mi plăcea la nebunie să scriu. După ceva timp, studiind pe băncile Universităţii "Dunărea de Jos", am aflat că jurnalismul are neştiut de multe laturi, margini, feţe şi faţete şi nu mă refer doar la jurnalismul TV şi la radio. Cred că dacă aş fi lucrat într-o redacţie pentru tot restul vieţii, m-aş fi menţinut extrem de tânără pe plan spiritual pentru că, aşa cum au spus-o şi mulţi dintre profesorii noştri de la Jurnalism, este o meserie pentru oameni tineri şi pentru cei care vor să se menţină tineri. Trebuie să fii gata să alergi, să fii pe fază, să fii în stare să te dai peste cap ca să obţii o ştire, să faci lucruri neaşteptate şi nebănuite ca să-ţi iasă un articol aşa cum trebuie. Mi-ar fi plăcut, cu siguranţă, m-ar fi ţinut în priză şi mi-ar fi dezvoltat încrederea în mine şi capacitatea de empatie, care tot de psihologul din mine tine!
5. Script Writer. Tot pentru că-mi place să scriu, dar şi pentru că viaţa mea n-a fost niciodată una clasică (mi s-a spus de multe ori “Ar trebui să scrii o carte despre asta!”), mi-au venit de multe ori idei de filme şi am avut tentative de-a scrie scripturi. Am descoperit cam cât se chinuie cei care scriu ceva de amploare, fie un script, fie o carte şi cam cum e să scrii, să ştergi, să rupi, să rescrii. Şi mi-am dat seama că nu e deloc aşa de uşor cum pare, dar nu asta m-a făcut să mă dau bătută, ci alte gânduri şi planuri pentru viitor. Cred că dacă aş fi avut tăria de caracter necesară ca să duc la bun sfarşit un script bun, aş fi reuşit să şochez, aşa cum o fac şi-n viaţa de zi cu zi, prin amestecul de trăsături care se bat cap în cap şi care mă caracterizează, doar ca la scară mult mai mare. Probabil că i-aş fi făcut pe unii şi pe alţii să se simtă prost sau incomod pentru că au devenit personaje de film, aş fi reuşit să trag unele semnale de alarmă şi să-i fac pe unii să-nţeleagă lucruri pe care n-aş fi reuşit să le explic în niciun alt mod.
6.  Arheolog. Am vazut eu odată, demult, o emisiune pe Discovery şi în secunda doi după ce s-a terminat emisiunea ţin minte că mi-am înnebunit părinţii cu unul şi acelaşi lucru: eu mă fac arheolog! :) Mi-ar fi plăcut, cu siguranţă, să merg în cercetări arheologice, să examinez relicve şi să descopăr lucruri încă necunoscute omenirii. Încă imi place să descopăr şi să experimentez, dar îmi manifest această dorinţă mai ales prin călătorii în locuri care mai de care, prin descoperirea, învăţând noi limbi, cunoscand noi oameni şi noi culturi. Şi asta mă face îndeajuns de fericită!

Revenind la oile noastre, ceea ce-am ales cu mare grijă pentru viitorul meu profesional îmi permite să mă folosesc de comunicare şi de cunoştinţele de psihologie pentru a vinde, îmi dă ocazia să scriu din plin, uneori din mintea mea, alteori inspirându-mă din realitate, îmi dă oportunitatea să descopăr şi să împărtăşesc şi celorlalţi descoperirile mele şi să decorez sufletele oamenilor.

Şi deoarece curiozitatea a omorât pisica, însă n-o să mă omoare şi pe mine, sunt curioasă cum ar fi fost viaţa lui Claudiu şi-a Alexandrei dacă ar fi ales alte căi … profesionale.

Sursa foto: highonhealth.org

România, îţi mulţumesc că m-ai adus acasă!

Aaaa....şi „La mulţi ani!”, aşa pe final de zi, acum că ştiu sigur că te pregăteşti să mergi în club să petreci. Sunt sigură că ţi-ai pus tocuri, hainele cele mai bune, te-ai machiat frumos, ţi-ai aranjat părul şi esti gata să te bucuri de petrecerea ta aşa cum o vrei tu, nu cum ţi-au pregătit-o alţii. Te inţeleg, nici mie nu mi-au plăcut niciodată petrecerile organizate de alţii pentru mine, aşa că-ţi urez distracţie plăcută! Şi la cât mai mulţi ani fericiţi, plini de realizări, de împliniri şi ... mai ales evoluţie!

Nu am să fiu patetică (sau cel puţin am să-ncerc să nu fiu), pentru că nu sunt adepta stilului: haideţi să ne mândrim că suntem români, să bem şi să mâncăm pe gratis cât e Ziua Naţională şi apoi să revenim la oile noastre! Eu am sărbătorit prin munca azi şi nu-mi pare rău deloc, pe la prânz cu nişte sarmale, iar acum mai pe seară voi sărbători cu nişte Angelli (că e românesc) şi cu un articol prin care-o să-i urez „La mulţi ani!” ţării mele dragi. Aşa mai lung, cum îmi stă mie-n fire! :)

Aşadar, am să mă folosesc de aceasta zi şi ca punct de lansare al unui efort pe care-mi propun să-l fac pentru a scoate la iveală tot ceea ce e frumos şi bun şi merită arătat, folosit şi înmulţit la noi în ţară!

Şi am să-ncep cu părţile bune, căci aşa îi şade bine unui bun comunicator şi pentru că atunci când mă uit în urmă, îmi sar în ochi în primul rând amintirile plăcute petrecute în Romania, iar cele negative n-au făcut decât să mă ajute să mă dezvolt, să cresc, să mă formez.

Acestea fiind spuse, bineînţeles că şi eu iubesc România din aceleaşi motive principale ca toţi ceilalţi romani (apropo de „De ce iubesc România?”): pentru că m-am născut, am copilărit şi am crescut aici. Pentru că am trăit momente unice, frumoase şi pentru că-mi aduc aminte şi acum de perioadele de demult care mi-au marcat viaţa într-un mod pozitiv.

Pentru că aici am învăţat să fac primii paşi, să vorbesc şi mai ales să zâmbesc; pentru că m-am jucat în faţa blocului cu alţi copii tot aici şi am pus la un loc monede de câte-o mie de lei sau cinci sute de lei şi am cumpărat împreună paine caldă, pe care-am împărţit-o între noi, pentru că m-am dat în leagăne făcute dintr-o coardă de plastic legată de bătător şi coarda susţinuse înainte un teanc de bucăţi din viitorul asfalt al primei străzi pe care m-am jucat. Pentru că era o strada unde maşinile n-aveau acces şi puteam juca v-aţi ascunselea noaptea tarziu fără ca părinţii să se ingrijoreze.

Pentru că locuiam aproape de scoală, unde-mi petreceam o mare parte din timp alături de colegi minunati, tot români şi ei, îndrumaţi de-o doamnă învăţătoare care mi-a arătat drumul în viaţă, tot româncă şi ea. Pentru că tot în România am dat primul examen – pentru a intra în clasa a 5-a si am descoperit pentru întaia oară că nu mă pricep la matematică, dar sunt as la limbi străine şi la romană. Pentru că tot aici am descoprit prima dată că sunt dificilă şi habar n-am ce vreau, atunci cand am schimbat mai multe şcoli pană mi-am găsit un loc care să mi se potrivească. Am dat apoi examenul de capacitate şi am intrat la un liceu care-a adus cu el o grămadă de experienţe – nu toate minunate, dar pe care mi le-aduc acum aminte cu drag şi cu zâmbetul pe buze. N-am să-l uit pe „Moţ”, colegul meu de bancă şi nici certurile prosteşti cu Amalia şi-mi voi aminti până la bătraneţe de vremurile în care „Buru” ne chinuia pe noi, ăştia mai nepricepuţi într-ale ştiinţelor, care făceam eforturi să nu rămânem corigenţi (din nou!). Şi pentru că tot aici am trecut cu bine şi de bacalaureat şi-am intrat apoi la facultate, unde am simţit pentru prima dată cât de simplu şi de relaxant poate fi să înveţi şi să obţii rezultate bune atunci când îţi place ceea ce faci.

Pentru că am trăit mai bine de 1/5 dintr-o viaţă (după cum se spune) în România, lucru care m-a lăsat cu amintiri superbe, prieteni minunaţi şi cunoştinţe de seamă. Şi nu sunt eu mai cu moţ, ci aceleaşi amintiri şi experienţe le au toţi ceilalţi români, fiecare în felul său. Doar că unii au uitat şi-au devenit negativisti, trişti sau după cum bine spunea Carmen Avram, „macabri” – au început să vadă tot mai mult doar aspectele negative şi să le ignore pe cele pozitive, de parcă le-ar face mai mare plăcere să-şi ocupe timpul şi memoria cu aşa ceva, în loc să arunce o privire la partea plină a paharului.

Trecând, însă, peste aceste aspecte, am să revin la misiunea mea de comunicator şi-am să subliniez ceea ce mi se pare mie demn de laude şi-apreciere în Romania, la capitolul comunicare. Şi-n această categorie s-ar putea să includ diverse chestiuni care, după a mea umilă părere ţin de comunicare, căci aşa le simt eu şi-mi cer anticipat scuze celor care nu le simt la fel.

Aşadar, mi se pare minunat faptul că:

1. Există destul de multe evenimente culturale: lansări, discuţii, mese rotunde, întâlniri cu intrare liberă, etc. la care poate lua parte oricine fără a i se cere să se înscrie in prealabil, făcand o scurtă descriere a realizărilor sale din domeniu, să achite pretul unui bilet şi apoi să fie, eventual, acceptat. Mi-am dorit mereu să pot lua parte la diverse evenimente care ţin de cultură, de comunicare, de PR, de social media, de publicitate, de jurnalism şi de multe altele. Însă mereu m-am izbit de problema banilor, iar marele meu noroc a fost c-am fost răsplătită de firma din Irlanda în care mi-am facut stagiul (Irish Deaf Kids) şi am primit în dar un bilet de participare la evenimentul Digital Media Summit, care a fost *wow* pentru mine. În concluzie, nu vă pot descrie bucuria cu care am primit evenimentele cu intrare liberă care au loc în Romania, dintre care ţin să amintesc [AdBreak #44] Graffiti BBDO: primii 20 de ani şi Lansarea Revistei Cariere, unde au participat şi vorbit Cătălin Ştefănescu şi Carmen Avram.
2. Începând cu tinerii studenţi (sau chiar şi liceeni) şi până la cei mai experimentaţi în domeniu, există o determinare de a face blogging. Nicăieri unde am fost în lume nu am văzut atât de mulţi tineri care să aiba un blog al lor, fie ei chiar şi comunicatori. Şi este un lucru excelent pentru că ne dezvoltă ca fiinţe umane şi ca profesionali, ne dă o ocazie unică nu doar de a ne exersa scrisul, ci de a exersa comunicarea în şi cu un public, de-a deveni persoane publice responsabile de ceea ce spunem online, fără a ne da măcar seama, de a ne exersa capacitaţile de promovare personală, de clădire a unei imagini persoane, căci vorba aia ... cine nu este capabil să-şi clădească şi să-şi menţină o imagine personală bună nu are cum să poată face acest lucru pentru un client! Eu, una, mi-am făcut un blog cand m-am întors în Romania şi mă bucur că am fost determinată, în mod indirect, să fac acest lucru, dat fiind mai ales domeniul în care îmi doresc să mă dezvolt în plan profesional! :)
3. Se citeşte, domn’le! Şi se citesc cărţi, nu reviste! Mai toată lumea are câte o carte în geantă şi citeste în mijloacele de transport în comun, ceea ce e bine, e chiar excelent şi vă spun sincer şi cu mâna pe inimă că în alte ţări nu se citeşte aşa de acerb în metrouri. Sau cel putin nu acolo unde am ajuns eu! De ce e bine din punct de vedere comunicaţional? Pentru că ne îmbogăţim vocabularul, pentru că ne stimulam creativitatea şi pentru că ne menţinem informaţi. Există, însă, un mic dar – legat de faptul că nu se citeşte presa suficient, dar dată fiind situaţia presei la noi (pe care-o vom discuta într-un episod următor) nu-mi permit să critic acest aspect;
4. Cu toate americănismele şi romgleza noastră, vă jur că ţara asta chiar şi-a păstrat tradiţiile şi identitatea culturală. Mi-aduc şi-acum aminte de-un eseu destul de slăbuţ pe care l-am scris acum vreo câţiva ani pentru un curs – exact pe tema Culturii şi a Identităţii Româneşti şi cam cât de mult s-a scurs şi cât a mai rămas. Pe-atunci, din punctul de vedere al unui român care fusese în alte ţări doar în calitate de turist, mi se părea că ne-am pierdut şi ne tot pierdem enorm de mult din ceea ce ar trebui să ne reprezinte. Acum, însă, trebuie să spun că suntem în continuare bine conturaţi de tradiţiile, obiceiurile şi spiritul nostru tipic românesc, care se simte încă de la primul pas făcut pe meleagurile noastre. Nu se găsesc magazine si restaurante de toate felurile şi cu toate mancărurile posibile şi imposibile şi oricat de mult ne-am dori, n-avem cum să gustăm alimente din ţări exotice la noi în România (cu foarte mici excepţii). Nici nu se pune problema să le cumpărăm dintr-un magazin de specialitate, al cărui nume să fie scris într-o limbă la fel de exotică. Simplul fapt că putem gusta prin malluri mancăruri specifice altor ţări e un mod de-a ne manifesta deschiderea la nou şi către alte culturi, însă atat timp cât acest lucru nu se exagerează (ceea ce nu se face), cultura şi identitatea noastră răâan acolo unde trebuie. Şi deşi am luat un exemplu teribil de prost de la britanici, preluand şi adaptand emisiunea X-Factor (că, deh, dacă o emisiune nu era reuşită la origini, nu avea cum să fie reuşită nici după ce-a fost preluată şi modificata de-o altă ţară), avem şi emisiuni ale noastre – care ne reprezintă şi care ne scot în evidenţă. Vocea Romaniei mi se pare, sincer, magică, iar Miss Fata de la Ţară a ajuns să fie cunoscută şi vizionată peste hotare şi nu pe-aici pe-aproape, ci chiar în Statele Unite, fapt care ne susţine identitatea naţională într-un mod frumos. Sau mie, una, mi se pare frumos!
5. Învăţăm mult mai usor limbi străine şi suntem mai receptivi la orice nouă limbă, de care n-am auzit niciodată pentru simplul fapt că nu ni se dublează filmele, ci avem subtitrări. Nu mi-au plăcut niciodată filmele dublate şi nu doar pentru că e-un moft de-al meu, ci pentru că, pe langă faptul că se diminuează din farmecul filmului, se limitează comunicarea. Există acolo undeva, în mod indirect, o comunicare între culturi în momentul în care vizionăm un film într-o limbă străină. Vedem imagini dintr-o altă ţară, ascultăm un accent, nişte expresii, vedem nişte mişcări şi gesturi tipice şi ne obisnuim cu ele, încep să facă parte din noi şi fără să ne dăm seama, devenim acomodaţi cu o nouă cultură. Prin dublarea filmelor se interzice unei ţări intregi accesul la acest mod de comunicare indirectă, care înseamnă mult pentru o naţiune! Mai mult decat o capacitate deosebită de-a învăţa limbi străine!

Acestea fiind spuse  şi cu răspunderea asumată pentru posibilele aspecte pe care le-am omis sau care nu mi-au venit în minte pe moment, sper să fi reuşit să aduc în prim plan câteva lucruri extrem de pozitive în România, pe plan comunicational.

Şi ... era sa uit, cel mai mult îmi place la România faptul că este în formare, într-un proces de dezvoltare, de evoluţie, aşa cum suntem şi noi, oamenii. Şi-mi place mai ales că are şi aspecte negative, care se pot şlefui şi transforma in lucruri minunate. Cu puţin efort şi cu un număr cât mai mare de minţi deschise! Aşadar, în episoadele următoare vom mai vorbi şi despre chestiunile mai puţin plăcute în ţara noastră, dar pe care le putem folosi cu cap, ca punct de pornire pentru ceva măreţ! :)

Surse foto: graiulstramosesc.wordpress.com, bebelu.ro, cbianca.wordpress.com, comunicarea-kareti.blogspot.com